DOI PRIETENI...

Nu vreau să plec! Vreau să rămân! spuse o frunză colorată și supărată...
- N-ai cum să rămâi. N-am cum să te țin lângă mine! Eu sunt un simplu pom. Crengile s-au dezbrăcat, rămân singur. Cum să te țin lângă mine? Eu aș vrea dar...
- Dar ce? Lasă-mă aici, cu tine! Să îți spun povești frumoase, să îți fiu prietenă, să petrecem împreună zile reci, zile frumoase, zile mohorâte, zile plângăcioase. Asta fac prietenii.
- Prietenii? Noi suntem prieteni? O frunză și un pom? Eu sunt mare, tu ești mică. Eu stau nemișcat, tu dansezi. Tu ești colorată, strălucitoare, firavă și jucăușă. Eu sunt un simplu pom.
- O frunză și un pom. Doi prieteni. Prietenia este susținere, încredere, căldură, curaj, răbdare, sentimente, amintiri, lacrimi, clipe frumoase, momente grele împărțite în doi.Tu și eu. Noi doi. Lasă-mă aici, nu mă voi desprinde. Voi rămâne atârnată de o creangă, voi rămâne aici pentru o iarnă, pentru o primăvară... cât voi putea.
- Asta fac prietenii?
- Da. Prietenii rămân. Prietenii au răbdare. Prietenii înfruntă frig și căldura împreună. Tu ești PRIETENA MEA.
- Eu sunt PRIETENUL TAU.

Primita prin email de la o prietena!

Încrezute şi frumoase

de
Ovidiu Oana-parau

Încrezute şi frumoase,
printre ronduri risipite,
trei gerbera arătoase,
s-au pornit pe turuite:

 - Ia te uită, ce lalele !

Doar boboci cât degetarul.
N-au găsit nimic în ele,
viespile cătând nectarul.

Panseluţele-s prea mici,
ce să mai vorbim, surată ?
Poate doar nişte pitici
le-ar dori pentru o fată.

- Nici narcisele nu-mi plac,
Prea aruncă-n jur miroznă !
Zise una sub cerdac:
- S-o miroşi ? Asta da poznă !

- Fetelor, ce ziceţi oare ?
Trandafirul de-l alegi,
sigur, e frumos, dar doare
de te-nţepi când îl culegi.

Au ţinut-o, zi lumină,  

Parcul

E plin de viaţă parcul şi răcoare,
Aleile fac slalom printre ronduri,
Copacii-s înţesaţi de zburătoare
Ce-şi cântă libertatea în acorduri.

Un dud îşi risipeşte bogăţia,
Prin iarba prăvălită de-un cosaş,
O mierlă-şi intonează bucuria,
Dintr-un castan albit peste oraş.

Par florile topite de arsură,
O stropitoare-ncearcă să le-nvie,
O vrăbiuţă râde de căldură,
Când soarbe picături din apa vie.

Pe-o bancă un bunic citeşte ziarul,
Privind din când în când spre nepoţelul,
Care ar vrea doar pentru el scuarul,
Sunându-i tricicletei clopoţelul.

Cu pălării-ngrijite şi cochete,
Trei doamne povestesc câte în stele.
Par supărate când, pe biciclete,
Doi tineri se apropie de ele.

Doar ţâncii adormiţi prin cărucioare

Ovidiu Oana-parau

Un fluture mi-a dat bineţe

Un fluture mi-a dat bineţe
Cu mult râvnita-i frumuseţe.
Mi-a spus: - Ţi-aduc ceva din lume,
Povestea despre o minune :
M-a găzduit mai ieri o floare,
Plângând că sufletul o doare.
A tot sperat că o să vină,
Să o aleagă din grădină,
Un cavaler, s-o dăruiască
Pe ea, minune îngerească,
Altei minuni, frumoasei fete
Şi cu aroma ei s-o-mbete...

Eu i-am răspuns: - Pictură vie,
Florii alese dintr-o mie,
Pluteşte-acum să-i dai de ştire
Că mi-a plăcut aşa peţire,
Dar n-o s-o smulg din rond de flori
Doar pentru-o clipă de fiori.
Ci, fata va veni, şi-n dar,
Ea, apă, strop-mărgăritar
La rădăcină îi va pune
Răspunsul drept pentru minune,
Alesul ei i-a oferit
Grădina toată de iubit.

Ovidiu Oana-pârâu

Poezie de primavara

Copii fluturi și flori

Poezia Fluturii

Fluturi albi si rosii, Si pestriti, frumosi, Eu ii prind in plasa, Cand mama ma lasa. Eu ii prind din zbor, Insa nu-i omor; Ci ma uit la ei, Ca sunt mititei, Si frumosi, si-mi plac, Dar eu nu le fac Nici un rau, deloc. Si daca ma joc Cu vreunul, stiu Binisor sa-l tiu Si pe toti, din plasa, Ii ajut sa iasa, Si sa plece-n zbor Dupa voia lor.

Omida și fluturele

Fabulă de DANIEL ROXIN

Târându-si, o omida, prelungu-i trup cu par
 Pe craca fara frunze a unui jalnic mar,
Se pomeni oprita de-un fluture nervos:

- „Sa nu-ndraznesti, urâto, sa-ti duci trupul balos
Pâna aici la mine, caci o vei încurca!
Ma mir si-acum ca Cerul, în direptatea Sa,
Va lasa înca-n viata tot neamul habauc!
Coboara, deci, de nu vrei în pumni sa te apuc!”

Dupa o saptamâna, omida deveni
Un fluture femela cum rar mai poti gasi.

Zburând din floare-n floare, se întâlni deodat’
Cu cel ce o jignise (acum, mai grizonat).

- „Frumoasa mea, hai spune-mi, te-am cunoscut cumva?
Caci ochii-ti, doi luceferi, parca îmi spun ceva...
Oh!... Simt fata de tine un dor de ne-nteles
Si-as vrea, de-ti face cinste, sa fiu al tau ales!
Îti jur ca-ti va fi bine caci eu sunt bun, cinstit
Si permanent în viata iubirii i-am slujit!...”
- „Destul!... spuse femela, fiindca te stiu demult
Si vocea-ti prefacuta nu vreau s-o mai ascult.
Desi spui ca o viata iubirii i-ai slujit,
Eu m-am convins ca nu esti decât un ipocrit!”

MORALA
De nu vrei ca în viata sa-ti fie rau, ci bine,
 Nu-ti arunca dispretul pe cel ce nu-i ca tine!
Chiar daca el îti pare ca prost, urât, misel
,Gândeste-te c-odata ai fost exact la fel!

Fluturele şi omida

 Scris in Călimara cu povești

 

O omiduţă firavă a fost luată de vânt şi aruncată sub pomii din grădină. Să se caţere până pe creanga de unde a căzut i-ar fi luat o viaţă. Să zboare, nu putea, că mai avea de aşteptat până să devină fluture… 

Apoi s-a gândit că mai bine ar fi om, că iată cum ei nu se târăsc şi ce frumoasă le e poziţia verticală. Cum n-a reuşit, s-a gândit să fie Dumnezeu. Pe Dumnezeu ş-aşa nu-l cunoaşte nimeni, aşa că îi putea fura identitatea. “Şi ce să fac ca Dumnezeu?” s-a gândit omiduţa târându-se de colo-colo. Aşa a dat peste o macaroană. A studiat-o, i-a dat ocol, a mirosit-o şi făcând atâtea treburi, a obosit şi pentru un somn dumnezeiesc, s-a strecurat în macaroană. După câteva ceasuri a ieşit iar la soare, s-a întins şi a strigat lumii că ea e Dumnezeu.

Un roi de fluturi albi au văzut-o şi i-au dat bineţe. Ea le-a răspuns în doi peri, aşa cum stă bine unui stăpân. Fluturii s-au minunat de tupeul bietei făpturi, i-au sugerat chiar să se uite-n oglindă înainte de a se pretinde Dumnezeu.

- Abia de eşti o târâtoare! i-a spus unul dintre fluturi.

S-a gândit omiduţa o vreme, apoi le-a replicat:

- Nici voi nu sunteţi fluturi! şi cum fluturilor le era contrazisă evidenţa, căutau să înţeleagă raţionamentului târâtoarei. Văzându-i uluiţi, tot ea le-a explicat filosofic:

- Fluturii zboară şi pentru a putea zbura le trebuie aer, ori noi nu suntem încojuraţi de aşa ceva!

Fluturii au început un dans în jurul târâtoarei săltând pe curenţi de aer când sus până la florile din vârf ale cireşului, când jos de tot, vânturând firele de iarbă.

- Ăsta nu e zbor? a întrebat-o fluturele care se ostenise să-i vorbească. Atunci omiduţa a spus că ceea ce au făcut ei e iluzie, că aerul tot nu există.

- Şi cum ai dedus tu că nu există aer? ls-a mirat până peste poate fluturele de micimea gândirii interlocutorului. Şi iar s-a apucat omiduţa să debiteze felurite prostii, cum că dacă nu vezi un lucru el nu există.

- Hai, dacă voi ziceţi că există, arătaţi-mi şi mie o fotografie cu aerul! a decretat doct omiduţa.

În faţa măreţei inepţii unii fluturi şi-au luat zborul. Doar cel mai curios dintre ei a mai învrednicit-o cu o întrebare:

- Fie, să presupunem că eşti Dumnezeu… care este creaţia ta?

Cu aer de artist neînţeles şi ca orice suficient cu orgoliul inflamat, omiduţa i-a arătat bucata de pastă făinoasă din iarbă.

- Vezi, eu sunt cel care a dat gaură la macaroană! a marşat în inepţie târâtoarea.

Fluturele a râs şi s-a alăturat grupului. Micuţa fiinţă, ce devenea minusculă pe măsură ce ei se înălţau în zbor, s-a ascuns din nou în macaroană.

- Ai grijă! a strigat din înalturi unul din fluturi. Dar târâtoarea nu mai auzea pe nimeni. De furie nici nu mai vedea bine. Aşa se face că n-a văzut nici curcanul pofticios ce s-a repezit la macaroană…

Furnica și omida

Pe când alerga vioaie în lumina soarelui, căutând ceva de îmbucat, o furnica a dat peste o omidă (crisalida) pe cale de a se schimba în fluture. Omida şi-a mişcat coada şi, în acest fel, a atras atenţia furnicii, care şi-a dat dintr-o dată seama că este în prezenţa a ceva viu. “Biata, firava creatură!” a exclamat, plină de dispreţ, furnica, “ce soarta amară te aşteaptă! În timp ce eu mă pot mişca încolo şi încoace, după cum îmi doresc, şi mă pot căţăra , dacă mi-e poftă, chiar şi în cel mai înalt copac, tu rămâi prizonieră a corpului tău , a gogoaşei tale, având numai putinţa de a mişca din coadă. ”Omida a auzit aceste cuvinte, dar nu a dat niciun răspuns.
Câteva zile mai târziu, gogoaşa crisalidei a rămas goală. Nedumerită, întrebându-se unde a dispărut omida de acolo, furnica a fost, la un moment dat, umbrită şi descumpănită de aripile imense ale unui frumos fluture care zbura deasupra ei.

“Uită-te la mine”, a spus fluturele, “tu, biată şi firavă creatură! Laudă-te acum cu puterea ta de a te mişca şi căţăra”. După ce a zis cuvintele acestea, fluturele s-a înălţat în aer şi, purtat de adierea vântului de vară, a ieşit din vederea furnicii pentru totdeuna.

Morala: “Aparenţele sunt înşelătoare”.