O omiduţă firavă a fost luată de vânt
şi aruncată sub pomii din grădină. Să se caţere până pe creanga de unde a
căzut i-ar fi luat o viaţă. Să zboare, nu putea, că mai avea de
aşteptat până să devină fluture…
Apoi s-a gândit că mai bine ar fi om, că
iată cum ei nu se târăsc şi ce frumoasă le e poziţia verticală. Cum n-a
reuşit, s-a gândit să fie Dumnezeu. Pe Dumnezeu ş-aşa nu-l cunoaşte
nimeni, aşa că îi putea fura identitatea. “Şi ce să fac ca Dumnezeu?”
s-a gândit omiduţa târându-se de colo-colo. Aşa a dat peste o macaroană.
A studiat-o, i-a dat ocol, a mirosit-o şi făcând atâtea treburi, a
obosit şi pentru un somn dumnezeiesc, s-a strecurat în macaroană. După
câteva ceasuri a ieşit iar la soare, s-a întins şi a strigat lumii că ea
e Dumnezeu.
Un roi de fluturi albi au văzut-o şi i-au
dat bineţe. Ea le-a răspuns în doi peri, aşa cum stă bine unui stăpân.
Fluturii s-au minunat de tupeul bietei făpturi, i-au sugerat chiar să se
uite-n oglindă înainte de a se pretinde Dumnezeu.
- Abia de eşti o târâtoare! i-a spus unul dintre fluturi.
S-a gândit omiduţa o vreme, apoi le-a replicat:
- Nici voi nu sunteţi fluturi! şi cum
fluturilor le era contrazisă evidenţa, căutau să înţeleagă
raţionamentului târâtoarei. Văzându-i uluiţi, tot ea le-a explicat
filosofic:
- Fluturii zboară şi pentru a putea zbura le trebuie aer, ori noi nu suntem încojuraţi de aşa ceva!
Fluturii au început un dans în jurul
târâtoarei săltând pe curenţi de aer când sus până la florile din vârf
ale cireşului, când jos de tot, vânturând firele de iarbă.
- Ăsta nu e zbor? a întrebat-o fluturele
care se ostenise să-i vorbească. Atunci omiduţa a spus că ceea ce au
făcut ei e iluzie, că aerul tot nu există.
- Şi cum ai dedus tu că nu există aer?
ls-a mirat până peste poate fluturele de micimea gândirii
interlocutorului. Şi iar s-a apucat omiduţa să debiteze felurite
prostii, cum că dacă nu vezi un lucru el nu există.
- Hai, dacă voi ziceţi că există, arătaţi-mi şi mie o fotografie cu aerul! a decretat doct omiduţa.
În faţa măreţei inepţii unii fluturi şi-au luat zborul. Doar cel mai curios dintre ei a mai învrednicit-o cu o întrebare:
- Fie, să presupunem că eşti Dumnezeu… care este creaţia ta?
Cu aer de artist neînţeles şi ca orice suficient cu orgoliul inflamat, omiduţa i-a arătat bucata de pastă făinoasă din iarbă.
- Vezi, eu sunt cel care a dat gaură la macaroană! a marşat în inepţie târâtoarea.
Fluturele a râs şi s-a alăturat grupului.
Micuţa fiinţă, ce devenea minusculă pe măsură ce ei se înălţau în zbor,
s-a ascuns din nou în macaroană.
- Ai grijă! a strigat din înalturi unul
din fluturi. Dar târâtoarea nu mai auzea pe nimeni. De furie nici nu mai
vedea bine. Aşa se face că n-a văzut nici curcanul pofticios ce s-a
repezit la macaroană…
