Cele pe care vi le voi povesti în continuare s-au petrecut cu sute sau poate cu mii de ani în urmă, pe vremea când nu exista ţipenie de fluture sau alt tip de gâză pe faţa pământului. Şi după cum spuneam, într-o minunată dimineaţă de primăvară, desfătându-şi privirea cu frumuseţea florilor, Lui Dumnezeu nu i se mai părură la fel de încântătoare ca alte dăţi. Parcă le-ar fi lipsit ceva. El crease florile pentru oameni, pentru ca aceştia să le iubească şi să le admire. Oamenii erau însă mult prea ocupaţi. Bărbaţii arau pământul şi însămânţau, pregătind recoltele viitoare; femeile trebăluiau prin curţi şi prin case, spălând, făcând mâncare sau îngrijind orătăniile. Până şi copiii erau prinşi cu alte treburi: îşi ajutau taţii la câmp – cei mari, iar cei mici mai mult se încurcau prin fustele mamelor, decât să fie de vreun ajutor.
Aşa că Dumnezeu se gândi să facă nişte fiinţe pentru care florile să fie indispensabile şi cărora să le dea în stăpânire această împărăţie de arome şi culori. Astfel, El făuri nişte coconi mititei şi le dădu poruncă îngerilor să-i atârne prin livezi şi păduri pe crengile copacilor, printre mugurii care stăteau gata să pleznească. O dată cu desfacerea mugurilor, coconii au crescut şi din ei au ieşit nişte flori vii, albe ca zăpada. Iar Dumnezeu le-a numit fluturi. Zi de zi, El îşi desfăta privirile cu dansul minunat al creaţiei sale. Îi privea răsfăţându-se şi scăldându-se în cupele florilor pe care le iubeau.
Un singur fluture nu iubea florile, lumina soarelui şi tovărăşia fraţilor săi. Prefera să trândăvească în vreun buzunar cât e ziulica de lungă şi numai noaptea să iasă de pe unde stătea ascuns. În loc să soarbă nectarul florilor, rodea straiele între care îşi ducea veacul, umplându-le de găuri spre paguba şi necazul oamenilor.
După un timp, Dumnezeu începu să se plictisească. Parcă prea semănau fluturii cu fulgii de zăpada. Şi între culorile vii ale primăverii albul fluturilor părea foarte nepotrivit.
Atunci îi dădu poruncă Sfântului Ilie să-şi întoarcă norii şi carul de foc cu care ieşise să hrănească minunăţiile pământului printr-o binecuvântată ploaie. Cu un semn al mâinii împrumută din culoarea fiecărei flori câte puţin şi trasă pe cer un minunat arc multicolor, care avea să fie numit curcubeu. Apoi cu un mic nor luă pe rând din fiecare culoare şi îl stoarse deasupra pământului. Într-o clipă, aripile fluturilor fură acoperite de pete şi stropi de diferite nuanţe, astfel încât nu existau doi fluturi la fel.
Un fluture mai leneş se pitise de ploaie la rădăcina unei verze şi între timp aţipise, astfel încât pe el nu îl ajunseră stropii de culoare. Aceştia căzuseră pe frunzele verzei şi se amestecaseră. Scurgându-se spre pământ, la fluture mai ajunseră doar câteva picături negre. Aşa se face cum că fluturele numit de noi „de varză” a rămas alb.
O dată treaba terminată, Dumnezeu îi numără să vadă dacă omisese vreunul şi văzu că unul lipsea. Acesta era fluturele de molie. Mânios că nu îşi îndeplineşte menirea care i-a fost dată, că lumina nu îi e dragă şi trăieşte pentru a face rău, Dumnezeu l-a condamnat să stea pe veci numai în întuneric şi când va îndrăzni să iasă din ascunzătoare, oamenii să îl prindă şi să îl distrugă pentru răul pe care îl face. Şi dacă vreo rază de soare l-ar atinge cât de puţin, aripile lui să se prefacă în scrum. De atâta viaţă lipsită de binecuvântarea soarelui, s-a pipernicit din ce în ce mai mult, aripile s-au micşorat de atâta nefolosinţă şi până şi albul lor s-a ponosit transformându-se într-un gri murdar. Şi de atunci, cât e noaptea de lungă, fluturele de molie dănţuieşte în jurul becurilor aprinse, în speranţa că va fi iertat şi i se va permite să se întoarcă la viaţa de lumină, alături de fraţii lui.
Ceilalţi fluturi, binecuvântaţi de Dumnezeu, au rămas stăpâni ai florilor pe care le iubeau atât de mult şi printre care se pierdeau într-o măreţie de culori.
de Luiza Oana Grosu
