Pe când alerga vioaie în lumina soarelui, căutând ceva de îmbucat, o
furnica a dat peste o omidă (crisalida) pe cale de a se schimba în
fluture. Omida şi-a mişcat coada şi, în acest fel, a atras atenţia
furnicii, care şi-a dat dintr-o dată seama că este în prezenţa a ceva
viu. “Biata, firava creatură!” a exclamat, plină de dispreţ, furnica,
“ce soarta amară te aşteaptă! În timp ce eu mă pot mişca încolo şi
încoace, după cum îmi doresc, şi mă pot căţăra , dacă mi-e poftă, chiar
şi în cel mai înalt copac, tu rămâi prizonieră a corpului tău , a
gogoaşei tale, având numai putinţa de a mişca din coadă. ”Omida a auzit
aceste cuvinte, dar nu a dat niciun răspuns.
Câteva zile mai târziu,
gogoaşa crisalidei a rămas goală. Nedumerită, întrebându-se unde a
dispărut omida de acolo, furnica a fost, la un moment dat, umbrită şi
descumpănită de aripile imense ale unui frumos fluture care zbura
deasupra ei.
“Uită-te la mine”, a spus fluturele, “tu, biată şi
firavă creatură! Laudă-te acum cu puterea ta de a te mişca şi căţăra”.
După ce a zis cuvintele acestea, fluturele s-a înălţat în aer şi, purtat
de adierea vântului de vară, a ieşit din vederea furnicii pentru
totdeuna.
Morala: “Aparenţele sunt înşelătoare”.
